Ode cu emoticoane și facturi invizibile. Ghid de presă obedientă pentru primarul Politeanu

În Ploiești s-a inventat un nou gen jurnalistic: articolul care începe cu „E tare frumos”, continuă cu „indiferent de cârcotași” și se termină inevitabil cu „noi, ploieștenii 😉”. Nu e reportaj, nu e opinie, nu e analiză. E presă care pupă verigheta primarului Politeanu, cu sclipici, emoticoane și reclamă subliminală inclusă, ca să marcheze recentul său mariaj.

De ce apar aceste ode ceaușiste? Simplu. Niciun ziar nu scrie gratuit despre administrație. Niciodată. Dacă vezi articole kilometrice cu extaz civic, înseamnă că undeva curge bani. Iar când nu vezi circuitul banilor, e pentru că sunt mulți și la negru. Regulă de bază în presa locală: cu cât articolul e mai siropos, cu atât factura e mai bine ascunsă.

„E frumos tare” – jurnalismul cu genunchii la pământ

Luați exemplul perfect: articolul în care Ploieștiul e „cel mai frumos din ultimii zece ani”, luminile „curg deasupra ta”, orașul „te face să uiți dezamăgirea” și totul e „superb”. Practic, dacă mai adăugai o fanfară și un portret uriaș cu primarul, aveai atmosfera completă de plenara de partid. Dar ai vazut, oare, orașul și târgul mult slăvit pe timp de zi? Nu cred!

Probleme? Doar din politețe. Transparență? „Bucătărie internă”. Forțe de ordine lipsă? O mică scăpare. Mizerie, gropi, taxe mai mari, drepturi tăiate? Nu deranjați poezia. Important e că e frumos, tare frumos, extraordinar de frumos. Și dacă nu e, simți că e, pentru că ți se spune cu suficient entuziasm.

Emoticonul – noua ștampilă de partid

Jurnalismul modern nu mai are nevoie de argumente. Are nevoie de 😉. Emoticonul e dovada supremă că textul nu e plătit… sau, dimpotrivă, că e foarte bine plătit. Finalul cu „noi, ploieștenii” nu e întâmplător. E semnătura politică. E modul elegant prin care ți se spune: știm de unde vin banii și pentru cine scriem.

Când vezi „noi, ploieștenii” într-un articol despre administrație, să știi că nu e pluralul modestiei. E pluralul finanțării. Ca să vezi ce coincidență! Oare cine or fi „Noi, Ploieștenii”? Cu siguranță nu noi, ăia din orașul din restul sezoanelor fără târguri și chermeze!

Presa care nu întreabă, ci aplaudă

Aceeași presă care altădată număra becurile, tarabele și sarmalele, acum nu mai întreabă nimic. Nu întreabă de contracte, nu întreabă de sume, nu întreabă de firme, nu întreabă de studii de fezabilitate fanteziste, nu întreabă de străzi neasfaltate. De ce ar face-o? Aplaudatul și pupatul verighetei e mai profitabil decât întrebatul.

Și, ca să fie clar: nu există dragoste dezinteresată între presă și primar. Există doar interese comune. Dacă un ziar scrie ode, înseamnă că mănâncă din aceeași farfurie. Dacă nu spune de unde ia banii, înseamnă că nu vrea să știm câți sunt.

O cerere simplă: spuneți de unde luați banii

Dacă tot scrieți ode ceaușiste, măcar fiți corecți până la capăt. Spuneți:

– cine plătește;

– cât plătește;

– pentru ce plătește.

Până atunci, articolele cu „E frumos tare”, „extraordinar”, „noi, ploieștenii” și 😉 nu sunt presă. Sunt pliante electorale mascate, cu pretenții de jurnalism, care pupă verigheta primarului.

Orice pasăre pe limba ei piere. Iar în Ploiești, unele păsări ciripesc cu clinchet de bani despre primar, chiar dacă melodia nu sună atât de jurnalistic